Scurt istoric al masajului

Masajul manual este cea mai veche, răspândită şi eficace formă de abordare a părţilor moi ale corpului omenesc; mâna (maseurului), prin multiplele sale proprietăţi „devine prin practică îndelungată, cel mai valoros şi mai eficient aparat de masaj” (Dr. Adrian Ionescu).

Indelungata practică medicală a dovedit de-a lungul timpului că orice dispozitiv, mecanism, instrument sau aparat acţionat mecanic sau electric, oricât de ingenios a fost şi este conceput, nu poate înlocui masajul manual şi nu poate obţine efectele sale medicale şi sportive.

Masajul s-a practicat din vechime, din timpuri nedefinite, la toate popoarele, putem spune, la nivel planetar. Din timpuri imemoriale, masajul se practica fără a i se fi cunoscut efectele fiziologice şi medicale precise, fără o metodologie precizată, dar cu efecte benefice recunoscute şi apreciate.

Timp de mii de ani aplicarea mâinilor pe locuri dureroase, în scopul îndepărtării efectelor nocive ale unor suferinţe necunoscute, producea efecte subiective favorabile.

Acest procedeu folosit empiric pe scară largă era mult răspândit în China, India, Egipt şi la alte popoare din trecutul îndepărtat care ajunseseră la un înalt grad de civilizaţie şi cultură.

Numeroase documente din istoria Egiptului antic şi despre medicina tradiţională chineză atestă că masajul era folosit în scopuri medicale de peste trei mii de ani; in Kung-fu (2700 î.H.) se găsesc primele detalii tehnice şi indicaţii – in China existau medici maseuri, pe lângă medici herborişti (tratamente cu plante) şi medici acupunctori.

In India antică, masajul consta din neteziri, presiuni şi frământări ale părţilor moi începând cu faţa şi terminând cu membrele; Ayur Veda (sec. XVIII î. Hr.), la indieni, conţine printre altele sfaturi de igienă a vieţii şi pentru aplicarea masajului, care are un caracter igienic şi ritual.

Pentru prima dată în istorie, grecii antici au folosit masajul ca mijloc de pregătire fizică a diferitelor categorii de atleţi (Prof. dr. Adrian lonescu). Herolidos din Lentini şi Hipocrat au descris efectele şi indicaţiile masajului, precum şi prescripţiile medicale ale acestuia.

Romanii au răspândit şi dezvoltat progresiv masajul, însuşindu-l de la sclavii popoarelor subjugate (în special de la greci).

Galenus, medic roman de origine greacă, a descris principalele manevre de masaj: fricţiunile, netezirile, presiunile şi stoarcerile, gradate după intensitatea aplicaţiei şi durata şedinţelor. Din aceste dovezi scrise, putem şti cât de veche este practica masajului manual cu scop medical.

După lunga şi nefasta decădere a civilizaţiei care a cuprins şi a caracterizat Evul Mediu european, a urmat meritul influenţei arabe ce a pătruns în sud-vestul continentului nostru, în reactualizarea rolului şi efectuiui benefic al masajului (cel mai de seamă reprezentant, Avicenna – anii 980-1037).

După secolele de „întuneric” ale civilizaţiei Evului Mediu, în secolul al XVI-lea reapar menţiunile despre efectele benefice ale masajului , datorate lui Hyeronimus Mercurialis din Veneţia.

Din secolul XVIII, în ţările avansate ale Europei (Suedia, Franţa, Anglia, Germania), se reactualizează rolul şi efectele masajului, începând a se pune şi bazele sale ştiinţifice.

La început treptat şi apoi rapid, diverşi reprezentanţi ai acestor naţiuni şi şcoli fundamentează şi răspândesc tehnicile masajului manual (medical şi sportiv).

Cel mai cunoscut şi practicat tip de masaj tradiţional european este masajul suedez, dezvoltat de studentul Per Henrik Ling în Suedia în anul 1830.

Primele cercetări experimentale care urmăreau stabilirea ştiinţifică a efectelor şi a indicaţiilor masajului pentru organismul sănătos şi bolnav au fost efectuate şi publicate în secolul al XIX-lea.

Şi în ţara noastră, la începuturi, masajul a fost aplicat în mod empiric, observându-se efectele benefice asupra organismelor bolnave. Cu timpul, au început să se pună bazele ştiinţifice (se apreciază că dezvoltarea masajului medical datează din a doua jumătate a secoluiui al XIX-lea).

Primii care l-au aplicat cu determinare medicală ţintită au fost „ortopediştii”, chirurgii, traumatologii şi reumatologii. Între cele două războaie mondiale a început să fie folosit ca tratament ajutător în reeducarea şi recuperarea răniţilor şi invalizilor de război.

Prima lucrare românească despre masaj datează din 1885, aparţinând lui R. P. Manga (lucrarea, destul de complexă, se referă la date istorice, descriere de tehnici, observaţii asupra efectelor masajului aplicat în tratamentul reumatismului, al anchilozelor fibroase, al nevralgiilor şi al „artritelor”).

Ca masaj recuperator este considerat în premieră de N. Hălmagiu (1889), cu lucrarea sa intitulată „Masajul şi mobilizarea ca tratament în unele fracturi”.

După anul 1930, în Transilvania, masajul este răspândit ca practică medicală, mai ales în sanatorii şi staţiuni balneoclimaterice sub impulsul prof. dr. Marius Sturza

După 1940 îl „implementează” şi la Bucureşti, pe baze ştiinţifice.

În anul 1940 apare primul curs de masaj scris, redactat de Dr. Adrian Ionescu.

După 1950, în cadrul noului Institut de Balneologie reînfiinţat de Prof. dr. Traian Dinculescu, masajul medical îşi câştigă un important şi binemeritat rol în terapia medicală, datorită eminentului cercetător şi practician, dr. Tudor Agârbiceanu. Acest medic de mare reputaţie în domeniul balneo-fizioterapiei, a creat o adevărată şcoală de maseuri medicali, ale cărei efecte şi rezultate sunt recunoscute şi în zilele noastre.